Portret de părinte
Am fost ateu. Am fost yoghin. Am fost budist. Am fost sincretist. În toate însă impostor. De ce spun asta? Am vrut să fiu la vremea lor din fiecare și mă cufundam să le pătrund și să le înțeleg. Însă, venea de fiecare dată un moment anume când mă loveam de adevăr și mă blocam. Ajungeam la contradicții din care nu mai ieșeam și atunci mă prefăceam că lucrurile sunt, de fapt, bine. Deveneam impostor. Dar lucrurile nu erau bine și sângeram pe dinăuntru. Până când treceam la următoarea, cu speranța nespusă și negândită că iată, de data aceasta am găsit adevărul. Doream autenticitatea.
Călătoria aceasta s-a oprit, putem spune, într-o obscură parohie ortodoxă din München. Obscură așa cum o vedeam atunci, dar țintuind în ea eternitatea și izvorând Cer. Pentru prima dată am încercat să mă scufund iarăși până la marginea adâncului, doar că, de data aceasta, nu am mai dat de margini. Oricât de mult plonjam în profunzime, nu dădeam de fund. Dacă până atunci în suflet rămânea un gol neumplut, era pentru prima dată când golul se umplea, ba mai dădea și pe dinafară. Și, cumva inexplicabil, sufletul se lărgea ca să facă loc ce trebuia din nou umplut. Începusem o altă călătorie, de data aceasta fără sfârșit…
N-am fost singur. Nu aveam cum fi singur, pentru că, în imensitatea care se deschidea în față, fără o călăuză te pierdeai. Bunul Dumnezeu avusese milă de toate rănile pe care mi le făcusem și rânduise un medic priceput. Și învățător. Și pedagog. Și mai ales părinte.
Pentru că a durat ani până când rănile generate de rătăcirile mele să se închidă, iar părintele Simion, cu răbdare și cu înțelepciune mai punea câte un pansament duhovnicesc, mai oblojea cu puțină alifie de har, mai spăla cu nițică apă vie. În tot ceea ce făcea îl înconjura lumina celui Nevăzut, care îl întărea, îl înțelepțea și îi dădea putere să meargă mai departe.
Căci nu îi era ușor. Întreaga sa viață era una de jertfă, pe care și-a asumat-o cu conștiința omului conștient de misiunea sa de slujitor al lui Hristos, până la Golgota și suirea pe cruce. În toate a simțit din plin cuiele sfredelindu-i mâinile și picioarele, uneori bătute chiar de cei cărora le-a fost sprijin.
N-am văzut, însă, niciodată resentimentele străbătându-i fruntea. Chipul lui blând, ochii senini și adânci, erau încadrați de o barbă care scotea în evidență demnitatea unui om dedicat celorlalți, fraților și surorilor lui Hristos. Din gura lui nu s-a auzit cuvânt de ocară, doar binecuvântare. Polemicile, când nu puteau fi evitate, erau purtate principial și ferm. Niciodată nu a făcut compromisuri în ceea ce Îl privește pe Hristos, toate compromisurile, când erau necesare, îl priveau pe el personal și uneori chiar familia lui. Pentru că nu era cu putință ca cei de care era legat organic să nu participe la împlinirile misiunii sale, dar în aceeași măsură și la încercări. De figura părintelui Simion nu se poate desprinde și cea care i-a fost alături o viață, prezbitera Olga. Discretă, dar mereu prezentă, cea dintâi când era de lucru și cea din urmă la răsplată, mereu atentă ca nimic să nu lipsească nimănui, și niciodată plângându-se când era în lipsă.
Cele mai grele încercări prin care au trecut împreună i-au călit și i-au pregătit pentru ceea ce urma. Dar, pe măsura încercărilor era și bucuria împlinirii. La plinirea vremii. A fi în frunte nu înseamnă a fi slujit, ci a sluji. Înseamnă a fi deschizător de drumuri. Înseamnă a lua în piept toate viscolurile și a fi pavăză celorlalți pe care îi călăuzești.
Inspirat de curajul mărturisirii părintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa, părintele Simion își asumă misiunea catehizării tinerilor la catedrala arhiepiscopală din Cluj, ca o continuare a Cuvintelor pentru tineri. Succesul de care s-a bucurat n-a fost pe placul Securității și, în urma unor presiuni incredibile, ia decizia de a lua drumul pribegiei, nevrând să capituleze și să își mânjească conștiința de preot. Cu doi ani înainte de evenimentele din decembrie 1989, reușește să găsească o modalitate de a ieși din universul concentraționar românesc și cere statutul de refugiat politic la München, în Germania. Gândul inițial de a se stabili în Statele Unite a fost schimbat tocmai de același părinte Calciu, care, în vizită la München fiind, l-a îndemnat să păstorească turma cea risipită din capitala Bavariei.
Separat de cei trei copii, cu inima sângerândă la gândul că, poate, nu îi va vedea niciodată, începe o nouă viață. Tânjind după “acasă”, aduce un petec de România pe plaiuri germane și adună ușor-ușor pe fiii risipiți ai țării mame. Nesperata schimbare de regim politic, căderea cortinei de fier, aduce cu sine reîntregirea familiei atât de încercate, dar și noi oportunități. Și noi ispite.
Un proiect vizionar se înfiripează: înființarea unei noi mitropolii pentru spațiul german, ca o extensie a Patriarhiei Române pentru credincioșii ei de departe. În fruntea unui grup de șapte preoți, cu sprijinul patriarhului Teoctist, își vede visul cu ochii. Doar că, abia înfiripata comunitate românească este în pragul colapsului: unii ratează viziunea de ansamblu și se rup de întreg, motivând o întoarcere la comunismul de care abia scăpaseră. Istoria avea să îi dea însă dreptate părintelui Simion. Ceea ce era la momentul respectiv în stare incipientă, urma să crească și să se arate ca fiind voia lui Dumnezeu. Migrarea în masă a românilor în vestul Europei avea să creeze un nou val de export al Ortodoxiei pe meleaguri cu creștinism în declin. Infuzia de duh pe care o primea o societate in agonie spirituală îi aducea o gură de oxigen. Departe de a se fi încheiat, procesul acesta dospește un aluat tânăr care se va coace la o altă plinire a vremii. “Căci Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului ci să se întoarcă și să fie viu” (Iezechiel 33, 11).
Pe nesimțite, noua mitropolie coagula conștiințele, iar părintele Simion era din nou în frunte. Inițiativă după inițiativă, pas cu pas, se construia un pol de spiritualitate cu rezultate tot mai frumoase. Între timp, parohia Bunavestire din München creștea ca Făt Frumos din poveste, cu oameni tineri și doritori de a pune umărul la orice era de făcut. Doar că nici ispitele nu contenesc. O inexplicabilă răceală de la nivelul centrului mitropolitan dezbină ceea ce era la început una. Decizii arbitrare și presiuni nemeritate pun parohia pe un nou drum. Dacă până atunci focalizarea fusese pe mitropolie, aceasta se reorientează pe parohie. Venise o nouă vreme. Vremea construirii unei biserici românești în inima Bavariei.
Ca în toate, voia lui Dumnezeu îi purta pe oameni fără ca aceștia să înțeleagă cum. Adică pe noi, noua generație a parohiei, tineri cu elan, plini de idei și de avânt. Pentru a evita orice confuzie, e bine de făcut o precizare în acest punct. Pot fi multe comunități cu multe idealuri, dar niciuna nu poate fi comparată cu cea unită în jurul lui Hristos. Ceea ce părintele Simion reușise era să imprime în inimile fiecăruia dintre noi pecetea Lui, a Domnului.
Tinerii își iubeau păstorul cu o neprefăcută dragoste. Precum pasărea își adună puii sub aripi, așa își aduna părintele pe fiii și fiicele duhovnicești sub epitrahilul său îmbibat de Duh. Mărturisesc că o așa efervescență și trăire în har nu am mai simțit de atunci, oricât de frumoase ar fi fost slujbele și oricât de primitori și calzi ar fi fost părinții pe oriunde m-au purtat pașii.
Cu adevărat, legătura dintre părintele duhovnicesc și fiul sau fiica sa în duh transcende lumea aceasta, pentru că Hristos e Cel care unește și în El și prin El cei doi devin una. De tatăl și pe mama după trup Dumnezeu ne învață că omul se desparte, dar nu și de tatăl după duh. Iar aici nu este vorba despre idolatrie, căci și părintele Simion avea neputințele lui, ca orice om, ci este vorba despre ascultarea sfioasă și dispoziția de a „recepționa” pe Dumnezeu care se împărtășește prin lucrarea omenească a preoției. N-a fost niciodată alt gând în misiunea pe care și-o însușise decât acela de a-L sluji pe Domnul și pe cei care îi primise în grijă. Îi spune Hristos lui Petru după Înviere: „Paște mielușeii Mei”. Porunca aceasta și-a asumat-o părintele întru totul. Când simți revărsarea de dragoste, nenumită, nerostită, neinvazivă, dar învăluindu-te cu o putere și, în același timp, cu o delicatețe care nu este din această lume, nu ai cum să nu învii.
Cel puțin eu am înviat. Preotul este o călăuză, dar e mai mult decât atât. Este și un învățător, dar e mai mult decât atât. Este și un părinte, dar e mai mult decât atât. Și cum să nu fie, când Dumnezeu-Fiul Își frânge trupul și Își varsă sângele în mâinile lui? Pentru frații Lui. Care alt om are o cinste mai mare decât aceasta?
Am avut în viață încercări, cum are orice om. Însă în izolarea din München, când toți sunt departe, cui să ceri ajutorul? Și țin minte cum, în clipe grele, l-am chemat pe părintele în toiul nopții. Și el a venit, cu blândețe și cu înțelepciune, și a alungat întunericul.
E imaginea aceea a lui Hristos potolind furtuna, în timp ce ucenicii stau înspăimântați. Puterea delicată a Domnului răzbătea prin toată ființa lui. Cum să uiți lucrurile acestea? Cum să nu vezi cum drumul tău se netezește și se îndreaptă, cu toate greutățile inerente? Cum să nu simți căldura soarelui ieșind dintre nori?
Parohie și preot eram una.
Toți eram prezenți la toate evenimentele importante din viața celorlalți. Botezuri, cununii, chiar și înmormântări. Eram un mic sat românesc în inima capitalei Bavariei, mărturisind pe Hristos într-o societate care Îl diluase. Prin auto-exilul românesc, Dumnezeu pregătise o transfuzie de Duh într-un corp duhovnicesc secătuit de secularism. Picătură cu picătură.
Dar nu doar dădeam, ci și primeam. Comunitățile germane care de-a lungul timpului ne găzduiseră, așa cum puteau și considerau, ne împărtășeau din cele ale lor. Fără superiorități, ci în duh frățesc. Dacă cămașa lui Hristos este încă sfâșiată, confesiunile creștine rămânand fără o comuniune oficială, la nivel de oameni lucrurile sunt mai simple. Și e bine că este așa. Părintele a cultivat dintotdeauna respectul și dragostea dintre toți creștinii de orice factură, fără a face, însă, compromisuri de credință.
Ei, și uite așa, cu mila Domnului și implicarea întregii comunități, în special a celor care aveau să devină principalii ctitori, s-a născut o bijuterie de biserică românească în inima Bavariei, ca o încununare a întregii vieți pastorale a părintelui Simion. Punct care unește cerul cu pământul, ea este testamentul unei vieți de jertfelnicie și de dăruire, de care Marele Împărat nu are decât să se bucure.
Și cu aceasta, am putea spune că am ajuns la un final fericit. Doar că cel de acum nu este finalul, ci un nou început, căci Viața nu are cum să aibă final. Putem puncta sau putem scoate în evidență o traiectorie, dar numai pentru considerente scolastice. Fiindcă harul lui Dumnezeu nu prezintă sincope și nici nu se împuținează, lucrând cu putere în tot timpul, în tot locul și în toți prietenii Săi, spre folosul, bucuria și binecuvântarea poporului Său. Iar părintele Simion a fost binecuvântarea pe care eu și noi toți am primit-o ca un dar minunat, de care continuăm să ne bucurăm și care, sunt încredințat, este pentru veșnicie.
Ioan Crisan